La vita e bella !

Are cineva o reţetă pentru oprit timpul? Parcă trece prea repede...Încă un an ...Asta mă face un pic melancolică. Nu tristă. La aniversare întotdeauna mă gândesc la ce e în jurul meu. Şi la ce s-a schimbat. Anul ăsta chiar s-au schimbat...multe. Foarte multe. Am pierdut ..am câştigat. Mi-am dat seama, pentru a mia oară,cred, că lumea a mare şi  viaţa înseamnă mult mai mult decât jocuri perfide, aşteptare fără rost, speranţe deşarte sau pur şi simplu oameni cărora nu le pasă.
Viaţa e energie..e dorinţa şi puterea de a iubi fără a aştepta nimic în schimb...e magia de a simţi că eşti iubită cald, senin, doar pentru tine.
Viaţa e şi în tăcerea complice ...
Viaţa e dans...o melodie care te face să visezi, e un cadou neaşteptat, un prieten drag.
Uneori viaţă e în rochia asortată cu perechea de pantofi pe care ţi-o doreşti de anul trecut.
Orice femeie se uită în oglindă încă o dată când îşi aniversează ziua de naştere. Ştiu că felul în care arată spune multe despre o femeie. Am învăţat că poţi ghici multe despre o femeie din felul în care se îmbracă. De ziua mea am tot timpul ceva în plan. Construiesc amintiri de fiecare dată. Vreau să-mi amintesc cât eram de mulţumită, dacă a fost un an special sau unul obişnuit. 
Cândva, o prietenă m-a sfătuit să profit de tinereţe. Încă mai profit. Deci, de ziua mea, îmi cumpăr o rochie scurtă şi pantofi cu toc. Ştefan nu mai are nevoie să cobor de pe tocuri ca să îmi arate că e mai înalt decât mine. Doar pe taică-su îl mai verifică la înălţimea tocurilor..:)
Sunt liberă să mă simt cea mai frumoasă femeie de pe planetă în rochia mea nouă, încălţată cu pantofii înalţi. În ciuda ploii şi a temperaturii... Asta mi-am propus pentru azi. De mâine mă voi ocupa cu viaţa. Dar azi sunt fericită, sunt frumoasă ..ceea ce vă doresc tuturor !

De la Naţională...la Naţional.

9 Mai....o zi importantă în istoria ţării noastre. O zi ca oricare alta pentru mulţi dintre noi. Anul ăsta a fost o zi de sâmbătă. Zi cu soare. Numai bună pentru a deretica, pentru a bucătări. Doar că astăzi lucruri mici, motive de emoţie şi...de bucurie mi-au amintit de lucruri mari. Mi-au amintit câte speranţe se nasc odată cu copiii. Fiecăruia dintre noi. Mi-am amintit cum, cândva, viaţa mi-a demonstrat cât doare depărtarea faţă de copilul tău.
Azi am înţeles cum un părinte îşi poate vedea, live, reuşita vieţii.
Azi am aflat cum poţi fi bun. Cel mai bun. Pentru părinţi suntem cei mai buni şi cei mai frumoşi de când apărem în viaţa lor. Pentru toţi ceilalţi e nevoie de mai mult. Aşadar, când viaţa ne oferă ocazii, ar fi bine să profităm de ele.
Aş putea spune că unii sunt norocoşi. Sau mai norocoşi. Dar, atunci când reuşeşti la 17 ani sa fii printre cei mai buni matematicieni ai ţării, la 18 ani să fii cel mai bun dintre candidaţii la facultatea pe care ai ales-o, e aproape firesc ca, la 20, când revii la prima iubire - matematica sau la 40, când explorezi în mediul cibernetic, să se afle, parcă nedorit, că ai rămas printre cei mai buni. Cred că aşa începe obişnuinţa. Cu primul loc....sau primele locuri. Şi nu mai poţi accepta că nu faci parte din plutonul fruntaş. E aproape o luptă surdă, în primul rând cu tine, apoi cu societatea şi, nu  în ultimul rând cu cârcotaşii. În definitiv, cu viaţa.
Lucrurile sunt cu susul în jos în jurul nostru. De atât de mult timp, încât nici nu mai sesizăm cât e de greu. Nu mai sesizăm că nici Batman nu ar face faţă.  Eu, recunosc, nu mă pot acomoda cu lumea asta. Sunt anacronică. În jurul meu dansează  atâtea crize. Criză financiară, crize de idei, crize de personalitate.
Mă uit în jur...dar este greu să găseşti un sprijin. Batman s-a pierdut.
În lumea asta chiar dacă ştii cine esti devine foarte greu să şi convingi câtă pasiune te animă. Dar atunci când reuşeşti, măcar puţin, iar cei din jur recunosc ....simţi că mai există o şansă. E reconfortant ...E liber la zburat...Nu?

Să râd.....să zâmbesc...

" Spune tot ce vrei îngerilor mei \Spune ce nu ai, dar îţi doreşti \O lume întreagă aşteaptă să zâmbeşti"..
Cam aşa începe ziua aniversării mele...În lumea mea. În care capitolele se încheie liniştit. În care paginile se scriu lin, fără ştersături. În care scrisul e negru şi fila e albă....
Aş putea să-mi amintesc de vremurile când eram o fetiţă şi era ziua mea. Atunci lumea mea era colorată. Oamenii buni erau frumoşi, iar cei răi urâţi. Ciudat, nu-mi amintesc în mod special vreo aniversare din copilărie. Am multe fotografii în care, invariabil, râd cu gura până la urechi. Iar ochii strălucesc întunecat. Cred că primeam tot ce îmi doream  de ziua mea.
De pe la  zece ani am descoperit emoţiile. Am început să visez, iar zilele în care cei dragi mă sărbătoreau mi le doream încărcate de emoţii. Aşa că invitam la ziua mea mulţi colegi, între care se pierdea şi cel din clasa vecină cu ochii atât de albaştri şi cu gropiţa în obraji. Şi descopeream că lumea nu e doar în culori. E alb şi negru...câteodată gri. Oamenii frumoşi puteau fi răi. Dar atunci nu conta. Eram protejată, încă, în lumea mea. Şi uitam cu uşurinţă orice cuvânt spus cu răutate.
Puteam fi veselă din cale-afară sau melancolică până la lacrimi doar din cauza unei priviri, a unui cuvânt sau a unei strângeri de mână.
Emoţiile au devenit treptat fior în adolescenţă. Atingeri, sărutări...toate dădeau o altă dimensiune aniversării mele. Si descopeream că oamenii pot fi ascunşi. Că tăcerile ascund atâta înţeles. Că uneori cuvintele pot însemna sfârşitul sau începutul vieţii pentru mine, şi pot fi doar sunete articulate pentru alţii.
Aniversările din studenţie mi le amintesc cu cea mai mare plăcere. Viaţa unora în studenţie e un vârtej contiuu. A mea nu neapărat. Dar liberă. Să iubesc, să învăţ, să muncesc, să pierd nopţi - la petreceri, la club sau la sala de lectură. Ar fi trebuit să mă îndrăgostesc de câteva ori pe an. Să mă arunc nebuneşte în vâltoarea vieţii. Pentru o lună, pentru trei sau pentru un an să iubesc  fără să aştept decât iubire inapoi. Toate astea le doream la aniversare. Doar o zi. Apoi mă gândeam că viaţa are atâtea nuanţe de gri. Aşa că exuberanţa era potolită de teama de superficialitate, de teama compensaţiei. De profitori, meschini, de vampiri sentimentali.
Au trecut anii pe nesimtite. Am învăţat să zâmbesc cu subînţeles. Am învăţat să spun într-o privire cât într-o mie de cuvinte. Să fac compromisuri. Am învăţat şi că oamenii pot face rău fără să clipească şi încerc să mă obişnuiesc cu asta. Am învăţat că iubirea nu îţi sună de prea multe ori la uşă.Şi să îmi asum dacă aleg să iubesc. Sau nu.
Dar, dintotdeauna, de ziua mea, îmi doresc exuberanţa, zborul gândului şi bătaia în voie a inimii. Lucruri nemaifăcute, daruri nemaiprimite. Dorinţa de a fi fericită pe deplin...fără un motiv anume. Doar fericită.
Azi, fiul meu mi-a spus că: "pentru prima dată, nu e nevoie să se ridice pe vârfuri ca să mă sărute de ziua mea".  Chiar şi atât, mă poate face fericită.
Vor fi momente când voi intra în panică. Când voi dori să dau paginile înapoi, să revăd tot, tot. Azi dau încă o filă. Liniştită.
https://www.youtube.com/watch?v=z2pSBNa2C-I

Să trăieşti, mami dragă!

        O fi semn bun ca la aniversări importante am dorinţa să împart gânduri şi simţiri ? Să sper că psihologii vor striga un DAAA la unison..
        Azi este ziua mamei mele. S-a născut acum jumătate de secol şi ceva, ca să-i aducă bucurie tatălui meu. Tatălui ei. Şi nouă. Mi-a transmis din frumuseţea ei fizică şi, cred eu, din puterea şi stoicismul ei. Sunt sigură că m-ar fi vrut mai bătăioasă. Sunt sigură că m-ar fi vrut mai ambiţioasă. Uneori îi reproşez că mi-a dat din frumuseţea şi inteligenţa ei, dar nu mi-a picurat pic de noroc în bagaj. Doar când sunt prea necăjită.....
Dar mi-a dat cel mai bun tată din lume. Şi din înţelepciunea ei, moştenită parcă de la bunica. E mereu cu mine, pentru că m-a învăţat cum să fiu delicată, demnă, sensibilă şi manierată. M-a învăţat să impun respect şi să fiu diplomată. Nu am reţinut toate câte m-a învăţat, caracterul nu i l-am moştenit, şi atunci...diplomaţia mea zboară la prima atingere a unei coarde sensibile..tactul meu se duce pe apa sâmbetei la prima provocare...
         Ea a fost mereu echilibrul din casa noastră. Puternică, luptătoare - îmi mai amintesc cum a ieşit să mă apere ca o leoaică, în picioarele goale, prin zăpadă, de nişte mâini acaparatoare ce se înfipseseră în părul meu, aproape identic cu al ei. Plină de viaţă, mereu iubitoare de frumos, poate datorită ei iubesc acum teatrul, opera...Poate datorită ei cinematograful şi sala de concert sunt locurile mele preferate pentru relaxare.
Uit acum cu siguranţă toate câte ştiu doar de la mama mea....dar ei îi datorez mare parte din ceea ce sunt astăzi. Sper că e la fel de mândră de mine, cum sunt eu de ea. "Cea mai frumoasă mamă este a mea!"
La Mulţi Ani, mămica mea!

În loc de "La Mulţi Ani....."

M-am gândit că e cazul să revin în vizită pe aici....Măcar pentru că un prieten bun caută ultimele gânduri, vise, trăiri...sau orice altceva îmi trece prin minte. Măcar pentru că vine ziua mea. Cu melancolia ei cu tot....Aşa că mi-am selectat muzica mea preferată şi mi-am aşezat, din nou, sufletul în fereastră.
Se simte toamna...eu încă port rochiţele vaporoase de vară, dar răcoarea mă surprinde şi mă înfioară de câteva dimineţi bune. Semăn atât de bine cu toamna....hm..atât de răcoroasă la început..călduţă pe măsură ce trece timpul...până la o căldură decentă la miezul zilei,  care, uneori, se poate tranforma în fierbinţeală de-a dreptul...Îmi place soarele blând al toamnei..felul în care învăluie copacii, sărută marea, încălzeşte aerul uşurel.
De câteva zile încoace  mă întreb ce-mi doresc de ziua mea. Ca orice femeie, mă hotărăsc foooaaarte greu...Azi vreau ceva, mâine, altceva...Parcă niciodată tarele mele feminine nu mi-au jucat aşa de multe feste.Vreau să prind timpul şi să nu-i mai dau drumul..Să am timp să mă bucur de viaţă şi de ce a mai rămas din Georgiana de altădată. Am o listă întreagă de lucruri pe care nu am apucat să le fac şi lucruri pe care vreau să le fac iar. Doar o zi nu mi-ar ajunge..Aşadar...să îmi beau cafeaua de dimineaţă cu soare pe o terasă ...să dau o raită prin locuri dragi...să mă bucur...să  ....să dansez. Vreau aromă, culoare, ritm.  Vreau un plan de călătorie sau un cadou neaşteptat. Cred că aş suporta şi o ploaie de toamnă, dacă am lângă mine o mână caldă, o şoaptă senină a unui om drag.

A mai trecut un an....

                        Timpul pentru confruntări a sosit. Din nou....Astăzi este ziua mea! Am luat listuţa de dorinţe şi planuri întocmită anul trecut, la aceeaşi dată. Verdictul - un an slab. Slab în realizări adevărate. Ce înseamnă adevărate? Înseamnă schimbări esenţiale ale vieţii mele. Nu au fost, deşi mi le-am dorit. Eu cred că în viaţă nimic nu este întâmplător. Ca atare, probabil încă nu a venit vremea schimbărilor majore pentru mine. Sau poate îmi doresc schimbări care nu mi se potrivesc. Şi totuşi...
                         Ce am mai făcut în acest an? Am continuat să trăiesc(evident, doar scriu acum, nu?), am continuat să iubesc (aceeaşi oameni, în caz că vă întrebaţi...) şi am mai descoperit că sinceritatea este rară şi greu de suportat.
                          Am încercat, într-o lume tot mai goală de esenţă, să găsesc răspunsuri. Fără ipocrizie, fără dedesubturi. Răspunsuri sincere la întrebări directe. Am primit doar nişte semne de răspuns...Sau încă nu am destulă linişte ca să aud răspunsurile...
Nu vreau să fiu tristă de ziua mea, dar faptul că nu mi-a reuşit mare lucru din ce mi-am propus nu are puterea de a mă binedispune.
                          Să nu mă las ...totuşi..Încă nu mi s-au risipit toate aşteptările..Încă nu mi-au murit toate visele, iar speranţele mele încă nu au zburat spre cele patru zări..Aşa că am să decid ce am de făcut cu mine în anul care urmează. Până atunci...let's start party....continui să trăiesc bucuria din viaţa mea...chiar şi când în jurul meu se năruiesc lumi pe care m-am străduit să le păstrez.  Chiar dacă lacrima alunecă pe obraz, ca singur răspuns la tot ce e, acum, în afară. Şi poate că dorinţa de conservare mă va ajuta în cele din urmă să mă vindec de toate revoltele din mine. Şi atunci, poate, nu voi mai fi supărată nici pe foştii mei şefi, nici pe trădători, nici pe colegele duşmănoase, nici pe aşa-zişii prieteni intriganţi. Voi redeveni eu, liberă de gri, liberă să am slăbiciuni, liberă să greşesc şi să îndrept greşeala. Cum mă ştiam.

Alegeri...Din nou...

Au fost alegeri. Pentru a treia oară am trecut prin campanie, prin votare, prin desemnarea câştigătorului. Din mai multe motive, pe care nu are sens sa le dezvolt acum, n-am să discut despre candidaţi.
Ce vreau acum e să constat, pentru a nu ştiu câta oară că oamenii .....sunt altfel decât cred eu. Altfel decât ar trebui. Asta spun eu. Pentru că sunt o visătoare.
Alegerile care tocmai au trecut (sau nu...) mi-au arătat o altă faţă a oamenilor. Pe care o bănuiam, dar pe care am încercat mereu să o ignor. Înveşunarea cu care oamenii participă la lupta altuia ma uimeşte. Deşi nu ar trebui. Pentru că fiecare o consideră lupta lui. Spre realizarea unui interes propriu, fără nici o legătură cu idei, proiecte sau alte legături cu ceea ce înseamnă, în teorie, a face politică. La noi totul pleacă de  la nivel material......şi se transformă în emoţional. Noi nu votăm ideologii, votăm oameni. Iar oamenii, uneori ne plac şi alteori, nu. Aşa că cei care plac acelaşi candidat sunt prietenii noştri......ceilalţi sunt duşmanii nostri. Şi aşa rămân pentru totdeauna. Fără argumente, cu motive penibile, intră în scenă maliţiozităţile, injuriile chiar. Chiar dacă alegerile au trecut, chiar dacă realizăm că ciolanul este unul singur, şi rămâne întotdeauna la ei.